Pesteri Romania, Formatiuni carstice | Ghid turistic - pesteri

Relieful carstic si pesterile Romaniei

Pesteri din Romania | Obiective turistice | Formatiuni carstice

Poate nici o rocă nu se impune în relief cu atâta personalitate, nu imprimă peisajului vigoare şi farmec ca rocile calcaroase. În Anzi sau Pirinei, în Alpi şi în Carpaţi cununile strălucitoare de calcar împodobesc planeta noastră, dându-i un plus de semeţie dar şi de mister, căci ele ascund puţinele pete albe care au mai rămas pe hărţi ; marile vârfuri ale Pământului au fost de mult cucerite, marile peşteri încă nu.
România, deşi nu are ocupată cu calcare decât aproximativ 4 500 km2, deţine un carst bogat şi variat şi foarte multe peşteri. Luând în considerare cavităţile ce depăşesc 10 m lungime sau adâncime, numărul acestora a atins, în toamna anului 1983, 9 000. Ele însumează cam 800 km de galerii, săli, labirinturi, puţuri, unele fiind delicate palate de cleştar şi geode de cristale, altele sumbre îngrămădiri de bolovani.
Mari sau mici, frumoase sau nu, peşterile au fost din timpuri străvechi obiectul curiozităţii omului. Primii vizitatori ai peşterilor din Carpaţi au fost vânătorii paleolitici ai căror paşi au rămas întipăriţi în argila peşterii Ciur-Izbuc sau în calcita peşterii Vârtop. În urmă cu 10.000 ani, în paleolitic, strămoşii noştri au intrat în peştera Cuciulat, desenând pe pereţi imaginile ciudate ale unui cal, a unei pantere, a unui om. În neolitic, câteva mii de ani mai târziu, alţi oameni au pătruns în peştera Cioclovina unde au ascuns un tezaur, în timp ce în altă peşteră găsim semne ciudate asemănătoare unor hieroglife rămase pe pereţi. Acestea sunt printre cele mai vechi mărturii ale trecerii omului prin peşterile ţării noastre, desigur fără legături cu turismul. Nici mai târziu, în zbuciumatul ev mediu al acestei ţări situate la încrucişare de drumuri, oamenii nu s-au dus de plăcere în peşteri, ci pentru a se ascunde de cotropitori. Peştera Muierilor, peştera Femeilor sunt denumirile unor peşteri în care se ascundeau femeile satului când năvăleau turcii.
După 1750 peşterile ţării noastre devin obiectul curiozităţii turistice şi începem să avem primele descrieri şi relatări, ca aceea a lui Crişelini şi Fridvalsky. Pe la 1840, călătorul englez John Padget vizitează peştera de la Schitul Ialomiţei, rămânând impresionat de sălbăticia locului. Apoi numărul vizitatorilor se înmulţeşte şi deja putem lua cunoştinţă nu numai prin descrierile publicate, ci din păcate şi prin iscăliturile lăsate după 1820 în peşteri ca Polovragi, Buhui, Meziad sau Peştera Hoţilor de la Băile Herculane.

 

CARSTUL DE CREASTĂ
Carstul de creastă este dezvoltat în zonele mai înalte ale munţilor, unde calcarele apar suspendate deasupra altor tipuri de roci. Astfel de creste mult îndrăgite de turişti pentru relieful semeţ sunt: Creasta Retezatului, Buila – Vânturariţa, Hăghimaşul, Trascăul. Aflate la înălţimi ce depăşesc uneori 2 000 m, crestele calcaroase suferă acţiunea de dezagregare intensă produsă de mari contraste de temperatură şi de forţele gravitaţionale, dar şi de dizolvare produsă de ploi şi zăpezi, în calcarele din Creasta Făgăraşului, în Ciortea şi Muşeteica se află, la peste 2 400 m altitudine, cele mai înalte peşteri din România. La intersecţia unor linii de fractură din crestele Munţilor Retezat s-au format câteva avene adânci, cu puţuri perfect verticale ce depăşesc 80 m. În avenul din Stâna Tomii este situată una dintre cele mai mari verticale absolute de la noi (114 m), în timp ce Avenul cu gheaţă din Albele prezintă o acumulare de gheaţă de 60 m. Avene de peste 100 m adâncime se află şi sub creasta Pietrii Craiului, în creste peşterile sunt rare şi de mici dimensiuni, în schimb, de un mare interes pentru turişti pot fi numeroasele forme exocarstice, uneori extrem de originale : Piatra Iorgovanului cu prelungile sale lapiezuri, Podul Natural de la Câmpul Mielului, zaplazul din Piatra Craiului, câmpurile de lapiezuri din Buila şi Trascău sau alte canioane din Bucegi, Retezat, toate fiind remarcabile fenomene carstice, pe nedrept neglijate uneori de turişti.

 

CARSTUL DE PLATOU
Spre deosebire de crestele calcaroase, pe care apele se scurg repede, ca pe nişte acoperişuri de case de moţi, platourile sunt un fel de coveţi ce adună apele pe suprafaţa lor superioară, de unde apoi se scurg, prin galerii, către izvoarele aflate la bază. Având suprafaţa mult mai netedă, ele „ţin” apa mai mult şi în acest fel şi procesele de dizolvare sunt mai puternice. Platourile găzduiesc cele mai tipice şi mai importante fenomene carstice.
Destul de frecvent, apele adunate de pe o suprafaţă întinsă dispar în ponoare, în partea centrală a platoului. Aceste ponoare sunt adesea penetrările, formând peşteri insurgente, prin ale căror galerii poţi urmări cursul apei din cascadă în cascadă, din lac în lac, până când o falie opreşte, printr-o prăbuşire sau prin sifon, înaintarea. Atunci ne vom întoarce şi vom merge de-a lungul galeriilor şi vom cunoaşte drumul apei subterane după aliniamentele de doline care jalonează, de obicei, drumul la suprafaţă.Se întâmplă chiar ca uneori astfel de doline să se continue cu avene care coboară până la reţeaua regăsită. Apele se drenează către versanţii ce mărginesc platourile, apărând în izbucuri sau în peşteri resurgente, la baza unor pereţi sau în abruptul unor văi, peşteri în care, mergând de această dată în amonte, putem vedea încă un tronson din râul subteran.
O astfel de situaţie poate fi văzută în Munţii Pădurea Craiului, la Vadu Crişului. Prin Peştera de la Vadu Crişului, bine cunoscută turiştilor, iese un pârâu cu ape bogate şi limpezi, pe firul căruia poteca turistică electrificată merge prin peşteră până la un sifon impenetrabil. Pârâul vine însă dintr-o altă peşteră numită „Peştera Bătrînului”, situată la Zece Hotare, în inima Munţilor Pădurea Craiului. Dacă în constituţia geologică a platourilor calcarele alternează cu alte roci, atunci drenajul subteran este mai complicat, în Banat se întâmplă frecvent ca pâraiele de suprafaţă formate pe roci impermeabile să traverseze zone de calcar, reapărând apoi la zi pe limita calcarelor. Este şi cazul Peşterii Comarnic. Pârâul Ponicova, care a generat această peşteră, curge mai întâi domol, cu largi meandre, pe suprafaţa cristalinului de Semenic. Întâlnind calcarele, el se adânceşte sub pământ şi curge prin actualul etaj activ al Comarnicului. Dar, deoarece calcarele sunt întrerupte de o nouă fâşie de roci impermeabile, apele reapar la zi, curgând apoi prin frumosul defileu al Caraşului. Deşi suprafaţa calcarelor în Banat atinge 780 km2, fiind cea mai întinsă din ţară, fragmentarea reliefului împiedică formarea unor drenaje subterane foarte lungi, cele mai multe peşteri având deschiderile în versanţii văilor.
În platoul înalt al Munţilor Bihor, mozaicul geologic a condus la fragmentarea reţelelor de peşteri. Acest lucru poate fi observat de orice turist care parcurge unul dintre cele mai bătute trasee ale acestei zone : Padiş - Poiana Ponor - Cetăţile Ponorului - Cheile Galbenii. Pornind de la baza turistică B.T.T., pe firul pârâului Trânghieşti, după câîteva sute de metri se vede cum acesta, întâlnind roci calcaroase triasice, dispare într-un ponor. După un traseu subteran încă neexplorat de speologi, dar marcat la suprafaţă prin numeroase doline, pârâul reapare în Izbucul din Poiana Ponor, cunoscut obiectiv turistic, în acest loc, calcarele şi dolomitele triasice cedează locul calcarelor jurasice. În capătul poliei din Poiana Ponor, pârâul dispare înghiţit de sorburi. El va reapare abia sub portalul Cetăţilor Ponorului, unde o puternică falie scoate drenajul la zi.
După ce traversează uriaşa peşteră, şuvoiul, care între timp a primit întărituri şi din reţeaua Lumii Pierdute, iese la Izbucul Galbenii urmează marmite, chei, tunele, cascade, şi aventura carstică a pârâului ia sfîrşit abia în Poiana Florilor, acolo unde calcarele cedează definitiv locul rocilor impermeabile. Un traseu turistic de o zi, în care se poate vedea şi înţelege universul plin de surprize al carstului bihorean.
Tocitele platouri, în care apa şi timpul s-au unit pentru a le macina pe dinăuntru, au carstul cel mai complex şi dezvoltat. Zadarnic Piatra Craiului sau Iorgovanul ne atrag privirile cu mândrii lor pereţi : marile peşteri se ascund sub dealurile molcome ale Pădurii Craiului, unde Peştera Vântului a depăşit 32 km, iar avenul Stanu Foncii 320 m adâncime.

 

CARSTUL BARELOR CALCAROASE
Se întâmplă uneori ca pâraiele venite din munţi, din crestele şi platourile carpatice, să întâlnească înaintea depresiunilor câte o barieră de calcar.
Aceste obstacole, denumite bare calcaroase, au fost străbătute de râuri prin defilee adânci, dar şi pe căi subterane. Evoluţia barelor este strâns legată de cea a zonelor înconjurătoare, toate oscilaţiile şi prefacerile depresiunilor din jur s-au resimţit în evoluţia reţelelor de peşteri şi a văilor ce le străbat. De aceea, peşterile din aceste bare sunt adesea polietajate şi au reţele complexe, paralele cu văile de suprafaţă cu care au fost în relaţie.
O bară calcaroasă tipică este zona Polovragi-Cernădia, care găzduieşte peşterile Polovragi şi Muierilor. Cele două peşteri s-au dezvoltat paralel cu două văi, cu frumoase defilee în calcare. De câteva ori reţelele subterane au fost complet colmatate cu aluviunile aduse de râu, dar apoi, pe măsură ce albiile de la exterior s-au adâncit şi umplutura de pietriş a peşterilor s-a drenat, ele s-au adâncit, de asemenea, în pas cu evoluţia văii de suprafaţă. Astăzi, prin nici unul din cele trei etaje ale Peşterii Muierilor nu mai curge vreun pârâu, în timp ce la Polovragi etajul activ al peşterii face schimb de ape cu albia Olteţului.

Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la rubrica CONTACT
Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe.
© 2010-2013 ro-cazari.ro | TERMENI SI CONDITII